Alegerea dintre o întrebare deschisă și una închisă se face de obicei din obișnuință, nu din calcul, iar asta costă. Întrebarea deschisă lasă respondentul să spună ce vrea, dar produce text care trebuie citit și codificat; cea închisă dă date gata de numărat, însă doar dintre variantele la care te-ai gândit tu. Iată cum se decide corect, întrebare cu întrebare.
Ce face, de fapt, fiecare tip
O întrebare închisă oferă o listă de variante și cere alegerea uneia sau mai multora. Rezultatul este o distribuție: procente care se pot compara între grupuri, între valuri de sondaj sau între ani. O întrebare deschisă oferă un câmp liber și cere formulare proprie. Rezultatul este un corpus de răspunsuri care trebuie citit înainte de a deveni cifră.
Diferența importantă nu este lungimea răspunsului, ci cine stabilește universul opțiunilor. La întrebarea închisă, universul este fixat de cercetător înainte de teren. La cea deschisă, el este descoperit după. De aici decurge tot restul: costuri, comparabilitate și tipul de greșeală la care fiecare formă este expusă. Formatele disponibile și cazurile lor tipice sunt inventariate în ghidul despre tipuri de întrebări.
Când merită o întrebare deschisă
Sunt patru situații în care câmpul liber își merită costul.
- Explorare: nu cunoști încă variantele posibile, iar o listă construită din presupuneri ar rata exact ce cauți.
- Pretestare: rulezi întrebarea deschis pe un eșantion mic tocmai ca să construiești lista pentru varianta închisă de mai târziu.
- Motive și explicații: „de ce” se pretează rar la o listă, fiindcă motivele reale se combină în feluri pe care nicio grilă nu le acoperă.
- Formulare proprie: când însuși vocabularul respondentului este datul căutat, de exemplu în cercetarea de brand sau în testarea unui mesaj.
În afara acestor cazuri, o întrebare deschisă este de obicei o listă pe care nu ai avut timp să o construiești.
Când întrebarea închisă este alegerea corectă
Ori de câte ori rezultatul trebuie comparat, întrebarea închisă câștigă. Comparația cere ca toți respondenții să fi răspuns la aceeași grilă, iar o codificare ulterioară a textului liber nu reface niciodată perfect această condiție.
Închis se lucrează și tot ce ține de intensitate sau frecvență, unde scalele ordonate dau o structură pe care textul liber nu o poate reproduce. Un exemplu curent este scala Likert, folosită pentru acordul cu o afirmație. La fel, întrebările demografice și cele de filtru se pun aproape întotdeauna închis: nu ai nimic de descoperit acolo, ai doar de clasificat repede și fără ambiguitate.
Costul ascuns: codificarea
Aici se pierd cele mai multe proiecte. Un câmp liber la 1.000 de respondenți înseamnă 1.000 de texte de citit, o schemă de categorii de construit, cel puțin doi codificatori care lucrează independent și o verificare a gradului în care ei ajung la aceeași încadrare. Dacă bugetul nu acoperă pașii aceștia, răspunsurile rămân necitite, iar întrebarea a consumat atenția respondentului degeaba.
Schema de codificare
Lista de categorii în care se încadrează răspunsurile libere. Se construiește după citirea unui prim set de texte, nu înainte, și se îngheață apoi pentru tot restul corpusului.
Dubla codificare
Doi codificatori încadrează aceleași răspunsuri fără să se consulte. Diferențele dintre ei arată cât de clară este schema; dacă sunt multe, problema este la schemă, nu la oameni.
Categoria reziduală
Grupa „altele”. Dacă adună peste un sfert din răspunsuri, schema nu descrie bine materialul și trebuie refăcută.
Varianta de mijloc și capcana ei
Soluția de compromis este lista închisă cu o opțiune „Altceva” urmată de un câmp liber. Funcționează bine, cu o condiție: câmpul acela chiar trebuie citit. În practică, mulți îl adaugă ca plasă de siguranță și apoi raportează doar procentele din listă, ceea ce ascunde exact informația pentru care fusese pus.
Un semnal de alarmă ușor de urmărit: dacă „Altceva” strânge mai mult de zece la sută din răspunsuri, lista este incompletă și trebuie revizuită înainte de următorul val. Exemple de liste deja testate pe domenii diferite se găsesc în secțiunea de modele de chestionar.
Greșeli frecvente
- Deschis din comoditate: câmp liber pus pentru că lista cerea muncă, apoi ignorat la analiză.
- Listă incompletă: variante care nu acoperă toate situațiile, fără „Altceva”, deci cu răspunsuri forțate.
- Variante suprapuse: două opțiuni care pot fi ambele adevărate la o întrebare cu răspuns unic.
- Prea multe deschise la rând: două sau trei câmpuri libere consecutive cresc puternic abandonul chestionarului.
- Codificare improvizată: schema construită în timpul codificării, diferit de la un codificator la altul, deci necomparabilă.
Regula practică se reduce la o singură întrebare pusă înainte de fiecare item: știu deja care sunt variantele? Dacă da, întrebarea se pune închis. Dacă nu, se pune deschis, dar numai dacă există cine să citească răspunsurile. Termenii folosiți aici sunt definiți în glosar.
Întrebări frecvente
Câte întrebări deschise poate avea un chestionar?
Puține și distanțate. Fiecare câmp liber cere efort de la respondent, iar două sau trei puse unul după altul cresc vizibil rata de abandon. O practică sigură este să le plasezi spre final, după ce datele esențiale au fost deja colectate.
Pot transforma răspunsurile deschise în procente?
Da, prin codificare: construiești o schemă de categorii, încadrezi fiecare răspuns și numeri. Procentele rezultate sunt însă mai fragile decât cele dintr-o întrebare închisă, fiindcă depind de schema aleasă, și ar trebui raportate împreună cu ea.
Ce fac dacă opțiunea „Altceva” adună foarte multe răspunsuri?
Citești textele și reconstruiești lista pentru valul următor. O categorie reziduală mare înseamnă că universul opțiunilor a fost prost estimat, nu că respondenții au greșit.
Sunt întrebările închise mai puțin obiective?
Nu sunt mai puțin obiective, dar sunt mai constrângătoare: nu pot returna decât ce a fost prevăzut în listă. Riscul lor real este lista incompletă sau dezechilibrată, nu formatul în sine.
